Singurătatea se-mbolnăvea. Și o chema izolare.

Când madmoazela hotărî a înceta traiul specific unei păsări ce-și lasă ouăle în orice cuib, primi un demo două săptămâni din jocul ”zbor în stol”, suficient timp pentru antrenamentele necesare unei sărituri din lac în puț. Important e că n-a pierdut obiceiurile de păsărică străină coliviilor și că și-a comandat jocul deja.

Despre utilitate

Pe acoperişul cu patru ţigle lipsă lucrează un tânăr. Se opreşte să privească în jos la strada cu oameni ocupaţi. Lângă el un manechin din plastic cu perucă roşie.
- Îţi faci probleme că-ţi cade părul? Gândeşte-te că sunt oameni care şi-au făcut griji că-ţi cade părul. Uite mai încolo, la domnul cu ochi roşii. El lucrează la fabrica de şampon împotriva căderii părului.
Se apropie de manechin, îi aranjează rochia puţin, apoi se aşează lângă el şi îşi aprinde o ţigară.
- Sau ai cancer? Şi de cancer sunt preocupaţi mulţi. Domnul cu sacoşă şi cafea aburindă e medic. El îşi face griji că astăzi nu s-a putut abţine să bea de dimineaţă o vodcă.
Tăcere.
- Şi de vodcă se ocupă mulţi. Ca să aibă medicul griji.
Stinge ţigara.
- Eu n-am griji. Pentru mine oamenii lipsesc. Procupările lor nu mă pot îngrijora. Eu sunt singur şi relaxat. Tu, tu, de fapt, mă preocupi acum. Cine te-a făcut pe tine? Ăla mi-a făcut mie griji! Uite, în momentul ăsta sunt îngrijorat! Nu-mi e bine când sunt aşa.
Ia manechinul şi îl îndeasă în golul făcut de ţiglele lipsă.
- Nu-mi permit să am griji.
Îşi mai aprinde o ţigară.

?

Când totul se duce pe pulă, nu înţeleg de ce sunt unii nefutuţi.

Fabulă

În delir de informaţii
negrupate în formaţii,
fumez în zgomote zguduitoare.
Oamenii sunt încă-n floare.
Fabulez.
Ce zgomote asurzitoare!
Iar eu într-o lalea,
sorbind adesea,
mai vreau doar un lesin
cu gene grele de ricin.
Fabulăm.

Presa

Pe o pagină de ziar
stau amețite
cuvinte cilindrice ca dopuri de sticle
de vin.
Devin paranoică.
Cuvinte ca frică lipsesc.
Sunt altele brave
sex
droguri
firesc.
Sunt altele grave
decide
clar
post-revoluționar.
Sunt cuvinte cu greutate
note
comunism.
Sunt cuvinte ușoare
noroc
note
miserupism.
Sunt multe cuvinte
cu mâinile mele amorțite
pe pagina asta de ziar.

Solitudinea e ceva suprem. Câți oare sunt capabili să țină ei înșiși locul celor care ar putea fi lângă ei?

Cunosc puțini oameni care fac bagaje mai bine ca mine. Știu să strâng haine, cărți, foi și furculițe și să le fac mai mici. Știu să le trimit în locuri pe care eu nu le cunosc, iar când le primesc înapoi știu să le împraștii mai frumos decât erau când nu le împachetasem încă. La fel știu să îmi strâng amintirile, învățăturile, greșelile. Și pe ele le fac mici, dar, din egoism, nu le trimit nicăieri, pentru că nu prea le împartășesc.

Sunt o mucoasă sentimentală doar pentru că, la dracu, nu o să mai stau în locul care-mi semăna cel mai mult. Dar fumul țigărilor mele o să mai rămână vreo două săptămâni. Da domn'le, nu mă atașez de oameni cum mă atașez de locuri. Dar aici, of...aici....tre' să-mi aprind o țigară să mă adun...aici am stat aproape nouă luni. Exact ca o sarcină. O sarcină dusă de mine ca să mă nasc tot pe mine. Copil din frunze și flori. Căcat! Și că tot veni vorba de căcat, hai să mă-ntorc la bagaje. Pentru că atunci când îmi adun lucrurile, nu mai iau peria de wc, cum nici nu țin să țin minte oameni de căcat. Nu. Deși-s tentată să-i împachetez la greșeli. Da' unde-i greșeala mea că ei sunt de căcat?

Am stat singură-ntr-o cameră roz, cu un frigider zgomotos și gânduri alb-negru. Nouă luni. 

Mită royală

Nu vreți voi, oare, să vă puneți ura pe bigudiuri,

s-o ondulăm, și-apoi să legăm cu ea toate buchetele de flori

pe care le vom da ca mici atenții

unor preoți, doctori și alți vrăjitori?

Doar până când aceștia

vor cere-n plicuri culori

celor mai pictori,

cuvinte, versuri, acte

celor mai scriitori

și orice altă artă

altor creatori.

Iar celorlalți,

să ceară-n plicuri carți de joc.

Astfel,

cel ce crește cai sau viță de vie

să datoreze un șapte de pică.

Acela care face șuruburi sau hârtie

să dea un valet sau altă treflă mai mică,

un zece de caro să ofere

cei care sunt portari, cele ce sunt șomere,

iar dame, regi sau ași de cupă

să le fie ceruți celor ce luptă

în armate, școli sau ministere.

Jokerul negru să fie cerut prostituatelor,

cel roșu, clovnilor,

iar producătorilor de cărți de joc

care vor crește prețul simțitor

să nu li se ceară nimic!

Dar nici să aibă mila vreunui vrăjitor.

Eu în genunchi nu mă rog

Am trimis un lift pentru lacrimile tale,

dar tu tot nu le cobori.

De-aș mai putea ajunge o dată-n ochii tăi,

ți i-aș stoarce, și-apoi

nu știu ce aș mai face.

Aș aștepta să spui ceva,

să-mi greșești și să te pedepsesc.

Să te pun să scrii de mii de ori după dictare

cuvintele care lipsesc.

N-am titlu, da' pe strada mea se tunde iarba

Am momente când mi se bâlbâie mintea. Refuză să uite ceva și funcționează ca un CD zgâriat. De exemplu, azi mi-am cumpărat țigări și cafea pe rând din același magazin pentru că n-am putut să-mi amintesc de la început tot ce trebuia să cumpăr. Fiindcă visul de aseară se bâlbâia acolo... ce-mi pare nerușinat din partea minții e că nici nu știu exact ce am visat. Dar nu mă indispun. Râd cuminte și beau a patra cafea. 

Trecând la lucruri serioase...

Pe suportul cu sârme

stă un bătrân ce-mi face din mână

fumeaz-o țigară și tot îngână

„Ești următoarea care-o s-atârne!”.

Da' poartă-te, moșule, civilizat!

Ești ca un pește ce se-mpute,

ca o nimfomană când nu se fute.

Și nu-mi zice că m-ai avertizat.

Moșul tot râde tălâmb,

mimând lăsări de cortine.

Aș jura că-i mai nebun decât mine,

da' dacă jur strâmb?

Abandonul indiferenței

Strâng dezgust pentru nesimțire mai rău decât strâng picioarele când zic că mă piș pe mine. Și-abia aștept să-ți borăsc în amabilitatea ce va să vină cândva.

Aș face, totuși, mai bine dacă n-aș mai scrie ce gândește creierul meu când e în stare de vată de zahăr. Că mi se lipesc ideile și de degete și o să dai în diabet când o să-mi sugi degetul pe care-o să-l înalț ștrengarogant.

I.

Nu știu să dau nume stării de rău, stării de bine.
Nu știu să dau nume copacilor care-mi umbresc absența,
când trec cu trunchiurile văruite peste mine.

Eu sunt doar un punct fixat sub frunze de teamă,
sub crengi de teroare, sub ochi nemulțumiți 
fără lacrimi și fără zeamă.
Un punct fixat pe trotuare crăpate de greutățile
pe care voi nu le simțiți.
Voi n-auziți cum bate-n ferestre sărăcia
cu unghiile roase de suflete lihnite,
cu inele urâte ale minților nehrănite,
se consumă ca-n Spania Sangria.

Voi nu vedeți cum lumea toată se-odihnește
înainte de război.
Știți cum deja ne pândește?
Ca boii din Carul cu boi.

Vizită II

A citit moartea pe-aici că-mi place cafeaua cu mult lapte. De fapt, îmi place laptele cu cafea. Ea mi-a zis asta când a trecut cu un bidon de lapte (care avea dopul de la alt bidon) pe la mine. Din nou. De data asta a intrat pe geamul larg deschis. Chiar făceam o cafea când m-a luat în brațe, lăsându-mă să simt ușor în omoplat broșa ei sub formă de coasă bătută cu diamante, ca să știu că-i ea și să nu țip. Arăta ciudat de bine, iar eu mă simțeam uimitor de vie de când mă luase în brațe. 

- Vezi că trebuie fiert laptele, mi-a zis în timp ce se oglindea în televizorul mort de câteva zile.

- Imediat, dar cum se face că ești atât de... fresh? am întrebat-o cu o lejeritate care mă înspăimânta.

- Hai că te-ai obișnuit cu mine. Nu te mai speria de intimitatea noastră. Așa-i că arăt proaspătă? Tocmai mi-am făcut un masaj cu roți de camion trecute peste un moș bețiv.

Am râs amândouă, eu am turnat cafeaua în lapte, iar ea a aprins țigările. 

- Cu ce să te mai.... omenesc? am întrebat-o râzând, iar ea a apreciat gluma în hohote, arătându-și dinții mai albi decât laptele adus.

- Cu ce-ai putea omeni moartea?

- Cu muzică? Muzica trebuie să-ți facă și ție ceva, i-am spus în timp ce scoteam cu degetele caimacul din cană. Atunci mi-a luat degetele și mi le-a lins.

- Foarte bine. Știu că-ți place Amy Winehouse. Am fost și pe la ea de câteva ori. 

- Dar nu vreau să o ascultăm acum. Știi piesa aia a ei în care-i spune tipului să pună și sutienul Moschino pe care i-l dăduse ei de Crăciun în cutie și să se care?

- Da. Ce-i cu ea?

- Nimic. Mă gândeam că oricum nu i-ar mai fi venit acum, de când și-a pus silicoane. 

Iar a început să râdă. E înălțător să amuzi moartea. M-a lăsat să-i probez broșa și mi-a spus că nu se supără dacă-mi fac una la fel, că oricum n-o să am bani de diamante nemuritoare. Am ascultat Mozart și-am mimat dirijări cu diapazoane din țigări aprinse. 

- Cum a murit Mozart? am întrebat-o când ne-am oprit din dirijat.

- N-am voie să divulg secrete profesionale, a spus ironic. Ca să-i simt viața de mai multe ori am lăsat să fie otrăvit.

- Și ai simțit-o și în asasinul lui? 

- Bineînțeles. Hai să nu-l mai ascultăm. Hai să dansăm!

- Bănuiesc că-ți place La dernière valse, i-am spus cu ochii măriți în semn de întrebare și fumul în piept.

- Firește. 

Am scos fumul ușurată, ne-am unit palmele, iar eu am plutit cu moartea în pași de vals. Mi-au fost ucise cuvintele ce ar putea descrie starea pe care am avut-o.

- Hai că termin țigara și plec. O să mai trec, mi-a spus cu zâmbetul ei nemuritor.

- Bine. Și bine că mai am timp să te întreb dacă-ți place să ți se spună deces. 

- Ăsta-i numele oficial sau de scenă. Dar nu-mi place. Și n-au fost prea mulți interesați de preferințele mele. Încep să te plac din ce în ce mai mult.

Ne-am zâmbit și a sărit pe geam ținându-și poalele în degetele manichiurate brusc. 

Unu mai bun

E mai bună cafeaua dacă are lapte. Cum și tu ești mai bun când nu-mi ciufulești cuvintele. Dacă aprind și-o țigară e la fel de bine cum ar fi dacă m-ai căuta azi. Nu vreau decât să-mi pot ridica obloanele și soarele să facă duet cu Mendelssohn. Iar eu să mătur, pentru că nu mai aspir la nimic.

Marș de-nceput

Mă-ntorc să mai fur amintiri

ca s-o pot lua de la capăt.

Voi vă mai amintiți de mine?

Dacă da,

dați-mi amintirile voastre, 

poate așa o să mă cunosc.

Dacă nu,

rămân cu amintirile mele.

Totuși,

de ce nu mă recunosc?

Mă piș des de la frig și mă piș pe voi

Nu-mi pot vărsa nemulțumirea-n frig,

fără țigări și fără un chibrit.

Am cerut să mi se dea de lucru,

să mi se dea căldură.

Să mi se dea culoare!

Mi-ați scuipat pe tot ce mai aveam,

orfani de poezie și pudoare.

Nu corespund dorințelor voastre de curve

căci nu mă-nchin acelorași sfinți.

Și nici nu știu să mă-ncadrez în urbe,

fără să nu aud în mintea mea: „Ce minți!”.

Trimiteți-mă într-un loc făra de legi,

fără de cârme, fără de voi.

Lăsați-mă să joc șah fără regi,

cu mintea mea-necată în puroi.

Niciodată

-Dă-mi un semn când vezi că-s vulgară.

-Ce-i rău în a fi vulgar?

-Nu-mi dau seama când mă dezbrac de viață și-mi încep urâtul. Pentru că paharul din care sorb e atât de tăcut. Doar sticla mai are câte-un cuvânt de spus când îmi umplu paharul cu puține cuvinte pe care le-auzi din gura-mi plăcut de păcătoasă. 

-Și unde-i vulgarul?

-Știi prea bine unde e. În păcate.

-Călugărește-te  atunci!

-Mă lași?

-O să fii cea mai vulgară călugăriță.

-Futu-ți divinitatea!

-Aștept să fuți și ce-i mai divin din mine.

-Fii Dumnezeul meu și ma voi călugări ție. Dar doar daca te simți în stare să-mi fii Dumnezeu.

-Nu știu. Vreau să-ți promit. Dar și eu am păcate. 

-Știi că refuz să ți le văd.

-Știu.

Făra cioban, în ținutul fără umbre

O oaie bătrână și dezorientată,

cu capul aplecat spre-al cozilor nivel,

căta cu-nfrigurare măcar un cur de miel.

Intră într-o pădure cu semafoare verzi

și-un bibelou uriaș făcut de japonezi.

Dar ce căldură violentă găsi în acel loc,

de-și dădu jos blana pân-la ultimu' smoc.

Avea convingerea că alta va primi,

de fapt nu doar o blană,

vreo patrușopt de mii.

Dar când și setea o cuprinse

și răcoarea se-ascundea,

se ridică de unde tolănise

și căută ceva să bea.

Pe lângă trupul schilodit,

căldura-i topea și credința.

De-aia pășea așa spășit,

uită unde-și lăsase ființa.

Și tot uită, și se uită

la bibeloul cel din zare, 

unde se chinuia s-ajungă,

crezând c-o va feri de soare.

Ce drum purtă târâș biata ovină,

dar și ce încântare-o așteptă

când întâlni fântâna plină

de un lichid ce-o deșteptă.

Căci bibeloul nu era orice porcărie,

avea o roată ce-amesteca lichidul fermecat

care apoi curgea pe pietre de bazalt,

precum au cocalarii în sufragerie.

Abia după ce setea-și potolise,

bătrâna oaie remarcă ușor

noua blană pe care o primise

și totul deveni multicolor.

Iar din acel moment, aceasta erovină

n-a mai cătat să pupe-n cur pe careva,

ci a trăit fără vreo vină

cu blănurile sale și fântâna sa.

Vizită

Aseară a trecut moartea pe la mine la o cafea. N-o așteptam, dar nici nu m-a uimit vizita. Vorbea încet să nu-mi deranjeze vecina. Aveam atâtea s-o întreb, dar chiar ea mi-a spus că eu sunt tăcerea. Mă cunoștea, la fel cum te cunoaște pe tine și orice moare. Atunci am reușit să-i spun „Dumnezeu ești tu” și mi-a zâmbit. Ce zâmbet nemuritor are moartea! 

Mi-am scos o țigară din pachet și nu m-a lasat să mi-o aprind singură. A spus că-i datoria ei. Am început să o înțeleg. Dar mi-a spus că mă înșel. Avea dreptate. Moartea are dreptatea ei pe care n-ai cum s-o înțelegi. Și când i-am spus asta, mi-a dat drumul cuvintelor murite-n tăcere:

-Dacă tu ești aici, înseamnă că nimic nu moare acum?

-Am văzut și eu reclama cu moartea la o bere. Știi bine că nu-i așa. Chiar m-ai rugat să-ți ofer o secundă numai ție candva, ai uitat?

-Păi ești aici. Aaaah, știu! Au loc numai crime în momentul ăsta. Înseamnă că cei care ucid au o parte din tine. Fiecare ucigaș e un mic Dumnezeu.

-N-au loc numai crime. Și tu ești o ucigașă, din ce ai spus mai devreme.

-Știu...și accept. Dar sinucigașii sunt proprii lor Dumnezei?

-Hehehe. Te întrebi de unde ai ochiul vânăt.

-Nu-mi amintesc oricum. Și tu nu mă ajuți.

-Te-am ajutat aseară. Dar ți-am spus că n-au loc numai crime. Interesează-te de mine mai mult, și-ai să te cunoști mai bine pe tine.

-Mai sunt cei pe care i-ai învățat să se sinucidă treptat. Bețivii. Drogații. Cei care mănâncă nesănatos, dar și anorexicele. Sau bulimicile. 

-Vezi. Începi să te interesezi de mine.

-Pe care îi admiri cel mai mult?

-Nu-ți spun. Oricum, mai ai de cercetat. Trebuie să știi totuși că-mi place de tine.

-Atunci...ai să-mi dai o secundă numai mie?

-Da. Dar poate o să mai trec pe aici.

-Adică vrei să pleci?

-Da.

-Stai, stai, stai! Dar copiii de ce mor?

-Unde ți-e gândul că am dreptatea mea, care nu poate fi înțeleasă de voi?

Croitorie

Păstrează poezia sub limbă

până te sărut,

apoi iartă-mi

ochii,

murdăria și cuvintele.

Învață rănile-mi,

suflarea,

acul, ața și dantela.

Cândva,

te vei coase de mine.

Omul cu pipeta

„Mie îmi plac animalele, dar mi-e frică. Dacă mă mușcă?” răspunse ea după ce bărbatul îi făcu semn cu bărbia înspre ceva alb care se chinuia să urce o treaptă. Văzu apoi că era un copil de vreo 3 ani și 30 de centimetri. Îl luă in brațe cu exclamațiile de rigoare, iar copilul se agăță de gâtul ei, zâmbindu-i. Ar fi fost cea mai frumoasă păpușă, însă viu era hidos.

Bărbatul plecă. Copilul nu se mai dezlipea de ea, iar ei începuse să-i fie dragă hidoșenia. Îl ținea pe un singur braț, cum țin învățătoarele buchetele de flori în prima zi de școală. Copilul nu vorbea, însă expresivitatea feței lui îl făcea să fie înțeles cu ușurință, iar el părea să știe asta. Deodată, ochii i se măriră, gura i se deschise, iar degetele lui strângeau cu putere mâna ei. Copilul văzu înaintea ei bătrânul care intră în curte.

„Dă-mi-l! Oricum nu-i al tău.” îi spuse bătrânul și ridică o pipetă deasupra copilului. Ea se dădu câțiva pași în spate, strânse copilul la piept și se uită după vreun ajutor. Omul cu pipeta se apropie, iar ea începu să fugă. Bătrânul râdea și alerga în urma ei. Copilul deveni brusc foarte greu, însă nu se dezlipea de ea. Se opri. Se cocoșa din cauza greutății.

Omul ținea copilul în mâna în care nu avea pipeta și se întorcea în curte în timp ce ea-l urma nedumerită. Se așezară la o masa sub o vie. Copilul avea fața mută. Bătrânul rulă copilul în ceva, turnă câteva picături din pipetă peste el. Totul se transformă într-o țigară pe care și-o aprinse cu o altă picătură din pipetă. Ea îl privea îngrozită, fără să scoată vreun sunet. Nici el nu spuse decât „Nu înțeleg de ce statul își are numele din participiul verbului a sta.” și fumă copilul liniștit.

Declina-te-ai!

Te înfoi în perne și fum. Îți amintești cât de slab ești. Cât de mult îți plac momentele când mintea ți-e albă. Gândurile îți inundă mintea și nu ești capabil să alegi vreunul să-l termini. Și-ți place asta. Pentru că nu te poți controla și ești convins că rațiunea-ți râde zgomotos în spatele pleoapelor căzânde. Iar tu râzi pentru că nu-ți mai amintești ce gând apucaseși să continui. Apoi te înfurii și-ți aprinzi o țigară. Revin frânturi de amintiri recente. Exact ce vrei să ocolești. Ai vrea să izbucnești într-un râs isteric să-ți acoperi mintea care nu-ncetează să te sfideze. Când dracu ai terminat de fumat? E imposibil! Dar e primul lucru asupra căruia poți să-ți focalizezi atenția. Și te gândești, te mai gândești, acum nu gândești decât că trebuie să gândești. Iar ai uitat că de țigară te preocupai mai devreme. E ca și cum ai încerca să te culci cu gândurile tale, dar nu reușești decât un sex oral. Te îneci cu ele, dar ele se încăpățânează să nu te pătrundă. Și iar te simți bine, deși mișcările-ți sunt fragmentate. Dar toate-s pentru că tu le-ai vrut. Și, brusc, te fute-un gând cum că tu ți-ai futut mintea. Acum ești apt și de-un zâmbet. Pentru că nu poti sa pierzi când tu ai ales să pierzi.