O oaie bătrână și dezorientată,
cu capul aplecat spre-al cozilor nivel,
căta cu-nfrigurare măcar un cur de miel.
Intră într-o pădure cu semafoare verzi
și-un bibelou uriaș făcut de japonezi.
Dar ce căldură violentă găsi în acel loc,
de-și dădu jos blana pân-la ultimu' smoc.
Avea convingerea că alta va primi,
de fapt nu doar o blană,
vreo patrușopt de mii.
Dar când și setea o cuprinse
și răcoarea se-ascundea,
se ridică de unde tolănise
și căută ceva să bea.
Pe lângă trupul schilodit,
căldura-i topea și credința.
De-aia pășea așa spășit,
uită unde-și lăsase ființa.
Și tot uită, și se uită
la bibeloul cel din zare,
unde se chinuia s-ajungă,
crezând c-o va feri de soare.
Ce drum purtă târâș biata ovină,
dar și ce încântare-o așteptă
când întâlni fântâna plină
de un lichid ce-o deșteptă.
Căci bibeloul nu era orice porcărie,
avea o roată ce-amesteca lichidul fermecat
care apoi curgea pe pietre de bazalt,
precum au cocalarii în sufragerie.
Abia după ce setea-și potolise,
bătrâna oaie remarcă ușor
noua blană pe care o primise
și totul deveni multicolor.
Iar din acel moment, aceasta erovină
n-a mai cătat să pupe-n cur pe careva,
ci a trăit fără vreo vină
cu blănurile sale și fântâna sa.
