Cunosc puțini oameni care fac bagaje mai bine ca mine. Știu să strâng haine, cărți, foi și furculițe și să le fac mai mici. Știu să le trimit în locuri pe care eu nu le cunosc, iar când le primesc înapoi știu să le împraștii mai frumos decât erau când nu le împachetasem încă. La fel știu să îmi strâng amintirile, învățăturile, greșelile. Și pe ele le fac mici, dar, din egoism, nu le trimit nicăieri, pentru că nu prea le împartășesc.
Sunt o mucoasă sentimentală doar pentru că, la dracu, nu o să mai stau în locul care-mi semăna cel mai mult. Dar fumul țigărilor mele o să mai rămână vreo două săptămâni. Da domn'le, nu mă atașez de oameni cum mă atașez de locuri. Dar aici, of...aici....tre' să-mi aprind o țigară să mă adun...aici am stat aproape nouă luni. Exact ca o sarcină. O sarcină dusă de mine ca să mă nasc tot pe mine. Copil din frunze și flori. Căcat! Și că tot veni vorba de căcat, hai să mă-ntorc la bagaje. Pentru că atunci când îmi adun lucrurile, nu mai iau peria de wc, cum nici nu țin să țin minte oameni de căcat. Nu. Deși-s tentată să-i împachetez la greșeli. Da' unde-i greșeala mea că ei sunt de căcat?
Am stat singură-ntr-o cameră roz, cu un frigider zgomotos și gânduri alb-negru. Nouă luni.
