Croitorie

Păstrează poezia sub limbă

până te sărut,

apoi iartă-mi

ochii,

murdăria și cuvintele.

Învață rănile-mi,

suflarea,

acul, ața și dantela.

Cândva,

te vei coase de mine.

Omul cu pipeta

„Mie îmi plac animalele, dar mi-e frică. Dacă mă mușcă?” răspunse ea după ce bărbatul îi făcu semn cu bărbia înspre ceva alb care se chinuia să urce o treaptă. Văzu apoi că era un copil de vreo 3 ani și 30 de centimetri. Îl luă in brațe cu exclamațiile de rigoare, iar copilul se agăță de gâtul ei, zâmbindu-i. Ar fi fost cea mai frumoasă păpușă, însă viu era hidos.

Bărbatul plecă. Copilul nu se mai dezlipea de ea, iar ei începuse să-i fie dragă hidoșenia. Îl ținea pe un singur braț, cum țin învățătoarele buchetele de flori în prima zi de școală. Copilul nu vorbea, însă expresivitatea feței lui îl făcea să fie înțeles cu ușurință, iar el părea să știe asta. Deodată, ochii i se măriră, gura i se deschise, iar degetele lui strângeau cu putere mâna ei. Copilul văzu înaintea ei bătrânul care intră în curte.

„Dă-mi-l! Oricum nu-i al tău.” îi spuse bătrânul și ridică o pipetă deasupra copilului. Ea se dădu câțiva pași în spate, strânse copilul la piept și se uită după vreun ajutor. Omul cu pipeta se apropie, iar ea începu să fugă. Bătrânul râdea și alerga în urma ei. Copilul deveni brusc foarte greu, însă nu se dezlipea de ea. Se opri. Se cocoșa din cauza greutății.

Omul ținea copilul în mâna în care nu avea pipeta și se întorcea în curte în timp ce ea-l urma nedumerită. Se așezară la o masa sub o vie. Copilul avea fața mută. Bătrânul rulă copilul în ceva, turnă câteva picături din pipetă peste el. Totul se transformă într-o țigară pe care și-o aprinse cu o altă picătură din pipetă. Ea îl privea îngrozită, fără să scoată vreun sunet. Nici el nu spuse decât „Nu înțeleg de ce statul își are numele din participiul verbului a sta.” și fumă copilul liniștit.