Declina-te-ai!

Te înfoi în perne și fum. Îți amintești cât de slab ești. Cât de mult îți plac momentele când mintea ți-e albă. Gândurile îți inundă mintea și nu ești capabil să alegi vreunul să-l termini. Și-ți place asta. Pentru că nu te poți controla și ești convins că rațiunea-ți râde zgomotos în spatele pleoapelor căzânde. Iar tu râzi pentru că nu-ți mai amintești ce gând apucaseși să continui. Apoi te înfurii și-ți aprinzi o țigară. Revin frânturi de amintiri recente. Exact ce vrei să ocolești. Ai vrea să izbucnești într-un râs isteric să-ți acoperi mintea care nu-ncetează să te sfideze. Când dracu ai terminat de fumat? E imposibil! Dar e primul lucru asupra căruia poți să-ți focalizezi atenția. Și te gândești, te mai gândești, acum nu gândești decât că trebuie să gândești. Iar ai uitat că de țigară te preocupai mai devreme. E ca și cum ai încerca să te culci cu gândurile tale, dar nu reușești decât un sex oral. Te îneci cu ele, dar ele se încăpățânează să nu te pătrundă. Și iar te simți bine, deși mișcările-ți sunt fragmentate. Dar toate-s pentru că tu le-ai vrut. Și, brusc, te fute-un gând cum că tu ți-ai futut mintea. Acum ești apt și de-un zâmbet. Pentru că nu poti sa pierzi când tu ai ales să pierzi.