Mită royală

Nu vreți voi, oare, să vă puneți ura pe bigudiuri,

s-o ondulăm, și-apoi să legăm cu ea toate buchetele de flori

pe care le vom da ca mici atenții

unor preoți, doctori și alți vrăjitori?

Doar până când aceștia

vor cere-n plicuri culori

celor mai pictori,

cuvinte, versuri, acte

celor mai scriitori

și orice altă artă

altor creatori.

Iar celorlalți,

să ceară-n plicuri carți de joc.

Astfel,

cel ce crește cai sau viță de vie

să datoreze un șapte de pică.

Acela care face șuruburi sau hârtie

să dea un valet sau altă treflă mai mică,

un zece de caro să ofere

cei care sunt portari, cele ce sunt șomere,

iar dame, regi sau ași de cupă

să le fie ceruți celor ce luptă

în armate, școli sau ministere.

Jokerul negru să fie cerut prostituatelor,

cel roșu, clovnilor,

iar producătorilor de cărți de joc

care vor crește prețul simțitor

să nu li se ceară nimic!

Dar nici să aibă mila vreunui vrăjitor.

Eu în genunchi nu mă rog

Am trimis un lift pentru lacrimile tale,

dar tu tot nu le cobori.

De-aș mai putea ajunge o dată-n ochii tăi,

ți i-aș stoarce, și-apoi

nu știu ce aș mai face.

Aș aștepta să spui ceva,

să-mi greșești și să te pedepsesc.

Să te pun să scrii de mii de ori după dictare

cuvintele care lipsesc.

N-am titlu, da' pe strada mea se tunde iarba

Am momente când mi se bâlbâie mintea. Refuză să uite ceva și funcționează ca un CD zgâriat. De exemplu, azi mi-am cumpărat țigări și cafea pe rând din același magazin pentru că n-am putut să-mi amintesc de la început tot ce trebuia să cumpăr. Fiindcă visul de aseară se bâlbâia acolo... ce-mi pare nerușinat din partea minții e că nici nu știu exact ce am visat. Dar nu mă indispun. Râd cuminte și beau a patra cafea. 

Trecând la lucruri serioase...

Pe suportul cu sârme

stă un bătrân ce-mi face din mână

fumeaz-o țigară și tot îngână

„Ești următoarea care-o s-atârne!”.

Da' poartă-te, moșule, civilizat!

Ești ca un pește ce se-mpute,

ca o nimfomană când nu se fute.

Și nu-mi zice că m-ai avertizat.

Moșul tot râde tălâmb,

mimând lăsări de cortine.

Aș jura că-i mai nebun decât mine,

da' dacă jur strâmb?

Abandonul indiferenței

Strâng dezgust pentru nesimțire mai rău decât strâng picioarele când zic că mă piș pe mine. Și-abia aștept să-ți borăsc în amabilitatea ce va să vină cândva.

Aș face, totuși, mai bine dacă n-aș mai scrie ce gândește creierul meu când e în stare de vată de zahăr. Că mi se lipesc ideile și de degete și o să dai în diabet când o să-mi sugi degetul pe care-o să-l înalț ștrengarogant.

I.

Nu știu să dau nume stării de rău, stării de bine.
Nu știu să dau nume copacilor care-mi umbresc absența,
când trec cu trunchiurile văruite peste mine.

Eu sunt doar un punct fixat sub frunze de teamă,
sub crengi de teroare, sub ochi nemulțumiți 
fără lacrimi și fără zeamă.
Un punct fixat pe trotuare crăpate de greutățile
pe care voi nu le simțiți.
Voi n-auziți cum bate-n ferestre sărăcia
cu unghiile roase de suflete lihnite,
cu inele urâte ale minților nehrănite,
se consumă ca-n Spania Sangria.

Voi nu vedeți cum lumea toată se-odihnește
înainte de război.
Știți cum deja ne pândește?
Ca boii din Carul cu boi.